Acuzatorul – Costache Ioanid

51a48ba17204653936
Ne-apropiem de ziua cea binecuvantata
cand vom zbura la Tatal in stol de porumbei,
cand vom privi pe norul de slava scanteiata
pe Cel ce-a smuls la viata si neamuri si iudei.

Si totusi noi, alesii acestei generatii,
in pragul intalnirii cu Mirele Divin,
tot parca nu cunoastem, noi cei chemati, noi fratii,
ametitoarea slava a harului deplin.

Candva, mai sus de ceruri, la Tronul de Lumina
ce-l poarta heruvimii sub arc de curcubeu,
au fost chemati odata in sfat fratesc sa vina
toti cei trimisi in larguri ca fii de Dumnezeu.

Sclipea in sfera sfanta vesmantul lor feeric,
pe cand Isus, la dreapta, privea spre Suveran.
Iar undeva, din goluri, cu haina de-ntuneric,
purtand un sac de suluri, venea-ncruntat Satan.

„De unde vii, Satana?” l-a intrebat Prea-Naltul.
„De pe planeta Terra.” „O… te-ai uitat la Iov?
Neprihanit ca dansul si drept nu-i nimeni altul!
Si tu mi-l scrii zadarnic in negrul tau hrisov!”

Si-a dat raspuns Satana: „Stiu eu?… Asa sa fie?
Iti poarta el respectul cu gand smerit, blajin?
Sau pentru-atatea daruri, atata bogatie,
atat amar de turme de care campu-i plin?

Dar ia intinde-Ti mana si-atinge-Te de-avere,
atinge-Te de carne si lasa-l gol si frant!
Si vei vedea cum omul, cu ultima-i putere.
Te va huli in fata pe margini de mormant!

O, bietul om! Tarana… O umbra-nselatoare.
Un rob pe care-l cumpar la cel mai ieftin pret.
Aceasta Ti-e faptura ce merita-ndurare?
Ai semanat nadejde si-ai secerat dispret!

De ce mai tii, Stapane, pamantul pe orbita,
cand sulul Legii Tale e tot mai terfelit?
Coloane de pacate le scriu intr-o clipita
si clipa urmatoare rodeste intreit!”

Asa vorbi Satana. Si-apoi, pe indelete,
el arata prapadul ce-neaca tot ce-i sfant.
Si, sprijinindu-si vorba pe sute de versete,
ceru-n sfarsit osanda intregului pamant.

Cu fete intristate l-a ascultat Soborul.
Vai, ce venin, ce ura era in tot ce-a spus!
Dar daca-n orice inimi lovea acuzatorul,
mai greu decat oricine era lovit Isus!

Caci El era Cuvantul care-a chemat Lumina,
care-a luat tarana si-a plasmuit pe om.
Si-acum cerea vrajmasul ca pret la toata vina,
mai mult decat blestemul din Deuteronom!

De-atunci trecura secoli ca nori peste catarguri.
Si intr-o zi, un inger trimis din inaltimi
chema din nou toti fiii lui Dumnezeu din larguri
la Tronul de Lumina ce sta pe heruvimi.

Dar in inalta sfera era o sarbatoare,
o voiosie sfanta, un freamat de nespus!
Pe miile de chipuri erau sclipiri de soare
si-un Rai de bucurie pe fata lui Isus!…

Cantand un psalm de slava cu inima ferice,
Isus privea spre Tatal Cel fara de-nceput.
Si mainile Lui sfinte aveau o cicatrice,
un semn scaldat in raze cum nu s-a mai vazut…

Dar iata… vechea umbra cu vinele contururi…
acum cu ochi de groaza, cu pas sovaitor,
Satan, ducand in spate un negru sac de suluri,
din nou urca din goluri si se-arata-n Sobor.

„De unde vii, Satana?” brazda un glas taria.
„De pe planeta Terra…” raspunse crunt Satan.
„O… ai vazut… pe Petru, pe Stefan, pe Maria?
Ce sfanta-i Magdalena! Ce-nflacarat loan!”

..Ioan? Maria? Petru?… Doar varul pe perete!
De cand nenorocirea m-ajunse pe Calvar,
ii scriu mereu in suluri cu sute de versete.
Si cer acum osanda si celor de sub Har!”

„Cum indraznesti sa-ntuneci lumina Mea curata?
Te-ncumeti tu a pune pe fiii Mei sub legi?
Si ti-ai luat sfruntarea sa chemi in judecata
familia Mea sfanta de imparati si regi?

Nu-ti mai cunosti hotarul? Sau nu te prinde teama?
Isus a dat o plata de sange! Ce mai vrei?
Tii sa domnesti. Domneste! Vei da odata seama!
Dar nu-ti intinde dreptul peste copiii Mei!”

„Dar legea Ta e sfanta”, vorbi acuzatorul.
„Si eu pentru dreptate ma zbucium si insist.”
„Cum? Harul nu-i dreptate? Nu-si are platitorul?
Sau Legea e mai tare ca sangele lui Crist?”

„Stapane… dar o lege ramane. Si ea cere
un procuror integru, sever si priceput…”
„Cum? Peste fiii slavei ai vrea sa-ti dau putere?
Jos gheara de pe legea iubirii, Belzebut!”

Un semn facu Cel Vesnic. Si oștile de ingeri
asupra lui Satana se aruncara-n stol.
Iar sulurile negre de-abateri si infrangeri,
rupandu-le farame, le risipira-n gol.

Si iata, ca din ceruri, cu neagra lor ninsoare,
faramele acestea pe vanturi au plutit,
iar undeva departe le astepta o mare
si apele uitarii de veci… le-au inghitit.

Si cum priveam la marea ce se zbatea adanca,
si ultima farama pierea ca un suspin,
am tresarit la gandul ca nu pricepem inca
ametitoarea slava a Harului deplin…

Recita: Daniel Briciu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s