Povestea cutremuratoare a unui crestin. Pentru ce exista Biserica?

picture38
Exista in jurul nostru – si cu siguranta ca ii cunoasteti si voi – oameni sinceri si credinciosi apartinand altor confesiuni crestine. Personal, am admirat adesea dragostea lor de Dumnezeu si de semeni si mi-am dorit sa fiu ca ei.

„Dumnezeu mai are inca un popor in Babilon”, declara Spiritul Profetic (Tragedia veacurilor, p. 604, orig). In consecinta, n-avem dubii ca multi dintre cei care inca n-au ajuns sa cunoasca intregul adevar biblic, dar care traiesc toata lumina pe care o au, sunt mantuiti prin harul lui Hristos.

Scopul pentru care existam

Adevarul de mai sus ne conduce la o alta afirmatie, una solemna si grava: Biserica Adventista de Ziua a Saptea nu exista pentru a da mantuire. Mantuirea o da Hristos oricui crede in ispasirea Sa, printr-o relatie personala cu El.

In schimb, scopul pentru care Biserica Adventista a fost chemata la existenta este misiunea ei unica. Suntem chemati sa le marturisim celor mantuiti din Babilon intreita solie ingereasca in asa fel incat, ascultandu-ne marturia, si ei sa-I poata da dreptate lui Dumnezeu, inaltand – alaturi de cruce– si Legea divina.

Misiune

Cu trecerea anilor, cuvantul acesta, care legitimeaza existenta noastra ca biserica, si-a pierdut forta in poporul adventist. Multi par sa fi renuntat la misiune. Ca justificare, aratam cu degetul spre lume. Secularizarea aproape ca a secat foamea dupa Dumnezeu si neprihanire. Sa proclami Vestea cea buna sau sa imparti carti – cui mai foloseste? SperantaTV a cuprins toata tara. Numai in Ploiesti, la initiativa unui singur om, s-au distribuit anul acesta peste 23. 000 de carti Tragedia veacurilor. Unii comenteaza: „Ce folos, daca nu se simte nicio miscare?” Pentru mentalitatea contemporanilor, mai exista vreo metoda care sa produca efectele spirituale ale unui cutremur final?

File de istorie – anul 1952

Soarele apunea bland peste dealurile Dobrogei. Tanarul Artur Ieremia tocmai fusese condus la baraca, in colonia „Peninsula”. Primise, ca soldat, o condamnare de sapte ani pentru refuzul de a lucra in Sabat.

In cateva ore incepea Sabatul si Artur se intreba cum o sa-l sfinteasca in conditiile de acolo. Canalul Dunare-Marea Neagra isi castigase deja faima de „mormant al burgheziei romane”. In cele paisprezece santiere fusesera inghesuiti 21.000 de ocnasi: criminali de razboi, detinuti politici, preoti, fosti legionari, criminali de drept comun… Cadrele erau alese pe spranceana: cei mai rai dintre cei rai. Starostele lor, comandantul Lazar, omora cu sadism pe oricine-i cadea in mana.
Inainte de a adormi, tanarul s-a rugat pentru a nu stiu cata oara: „Doamne, ajuta-ma sa nu cedez la bataie!”

In zori, detinutii au fost manati la santier. Munca brigazii lui era sa sfarme stanci cu un baros urias pe care cu doua maini abia il puteai ridica. Din mijlocul furnicarului, Artur se trasese deoparte si astepta. Langa el venise Stelica Manta, si el adventist.

– Ce faci, ma? Nu lucrezi? l-a interpelat locotenentul, un barbat slab si tuciuriu.
– Sa traiti! Sunt adventist si astazi nu pot sa lucrez. Este ziua de odihna…
Locotenentului nu-i venea sa creada.
– Ma! Pe ce lume esti? Pune mana si lucreaza sau te fac una cu pamantul!
– Nu pot sa lucrez…
Locotenentul a apucat o coada groasa, rupta de la un baros, si l-a mai intrebat o data:
– Lucrezi, ma, sau te omor?
– Nu pot sa lucrez…
Infuriat, ofiterul l-a trantit la pamant si, cu coada grea, a inceput sa-l loveasca salbatic pe unde apuca.
– Lucrezi, ma?
– Nu pot sa lucrez…

Lovea si intreba si iar il lovea si-l intreba. Tot ce scotea de la el era: „Nu pot sa lucrez…” Gafaind si turbat de manie, a ridicat bata cu doua maini, pentru a-i da o lovitura de gratie drept in moalele capului. Artur abia apucase sa ridice mana, cand lovitura ingrozitoare i-a fulgerat bratul, din pieptul lui erupand un racnet de fiara. Speriat de valul de urlete, locotenentul s-a intors spre Stelica. Baiatul statea mut, alb ca varul. Intorcand coada de baros spre el, i-a repezit-o spre abdomen. Buf! Nicio reactie, de parca lovitura nici nu-l atinsese.
Descumpanit, locotenentul i-a apucat pe amandoi:

– Gata! Mergem la colonie, la comandant! Va arat eu voua…
Ajunsi cumva la biroul comandantului, a intrat mai intai ofiterul. Dupa o vreme, i-a chemat si pe baieti.
– Voi stiti ce-ati facut? Ati sabotat munca!
Cu bratul drept covrig si cu ochii rosii, Artur a inceput:
– Tovarasu’ comandant! Am fost batut pentru ca azi nu pot sa lucrez. Eu sunt adventist si astazi este ziua de odihna a lui Dumnezeu. Lucrez oricand si oricat, dar astazi nu pot.
Comandantul asculta mirat. Nu auzise pana atunci de asa ceva… La un moment dat, a intins piciorul pe sub birou si a daramat un taburet.
– Fii bun, tinere, si ridica-l!
Daca ar fi cazut din greseala, il ridicam, isi zise Artur.
– Dar, tovarasu’ comandant, l-ati doborat intentionat. De aceea nu pot sa-l ridic…
Comandantul ii privea lung si cugeta…
– Si nu lucrati sambata?
– Nu putem lucra.
– Dar in alte zile lucrati?
– Oricand, zi si noapte. Dar de vineri de la apus pana sambata dupa apus nu putem, e ziua de odihna a lui Dumnezeu.

Comandantul se lasa pe spate, isi incrucisa mainile la piept si zise, ca pentru sine:
– Mai baieti! Cum ati ajuns voi aici?
Dupa clipe lungi de tacere, comandantul a zis:
– Gata! De azi inainte, nu mai are nimeni voie sa va oblige sa lucrati sambata. Am hotarat! Iar daca se leaga careva de voi, iesiti la raport!
Apoi, intorcandu-se spre locotenent, i-a zis:
– Du-i la baraca si da-le pace… Ai inteles?
La baraca, Stelica ii schimba compresele intruna si plangea:
– Fratioare! Fratioare! Ce te-au tocat, fratioare… Dar inima lui Artur, in ciuda durerii, jubila:
– Ce Dumnezeu mare! Face minuni chiar si in iad!

O luna de zile, Artur a iesit la munca cu bratul legat, dar mai mult statea. Din gura in gura, vestea despre cele intamplate facuse ocolul „Peninsulei”. Pana intr-o zi, cand un detinut, sef de brigada, a avut o idee. I se zicea Baraniuc Nebunul. Fusese un temut talhar de drumul mare. Baraniuc ii vazuse pe adventisti cum lucrau cu tragere de inima si ca depaseau norma si s-a dus drept la comandantul coloniei.

– Dati-mi-i mie pe pocaiti. Organizez o brigada. Cu ei fac canalul! Va spun, cu ei fac canalul!
Comandantului i-a placut ideea. I-a numarat pe toti – erau 75 – si i-a strans intr-o baraca – biserica in toata regula! Baraniuc Nebunul era tatucul lor. In locul incaltarilor cu talpa de lemn care le raneau picioarele, le facuse rost de efecte nou-noute. Mancarea – curata – le-o aducea cu hardaul, pe saturate. Sambata, baietii se inchinau dupa lege, iar duminica ieseau cantand la canal, cu Baraniuc in frunte.
Pe margine, unii susoteau cu naduf:
– Tii, daca stiam, ma faceam si eu adventist!

Citeste mai mult pe afirmativ.com

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s